La bunici la țară, azi începeau pregătirile. Se scutura toată casa, până la ultimul pres. Se închideau sobele, ce bine că am scăpat de iarnă! Bunica număra zilele până veneau nepoții și își făcea griji că stau prea puțin, nu le dau și ăștia mai multă vacanță de Paște. Bunicul cosea curtea și mirosea a iarbă tăiată, a copaci înfloriți și a pâine pe vatră. Există ceva mai frumos de atât?
Pomii se vopseau cu var și tot satul știa că vine Paștele! De fapt, nu pentru Paște erau toate pregătirile astea, ci pentru copiii mari de la orașe. Pentru noi.
Azi alergăm în goana noastră nebună prin oraș, cumpărăm cozonaci în pungă și ne întrebăm unde e mirosul vechi din copilărie. E joi, e săptămâna mare și aș vrea să vă provoc în fiecare zi de acum să… stăm.
Să stăm un pic. Să mergem pe jos până la serviciu sau până unde avem treabă.
Să mergem, să mirosim copacii, să o tăiem prin parcuri, să ne dăm jos din metrouri.
Și să ne zâmbim între noi, complice, când ne vedem pierduți pe afară, cu telefoanele în buzunare numărând în gând 1, 2, 3, 4… câte zile până se întorc copiii mari de la oraș ACASĂ?
Ce enervant e orașul că nu știe că vine Paștele!
Hai să îi spunem!text Marian Ralea