Uneori nu te prăbușești zgomotos. Nu plângi, nu ceri ajutor, nu faci scene. Continui să mergi înainte, să funcționezi, să fii „puternic//”. Dar, pe dinăuntru, ceva se rupe încet. Fără martori. Fără cuvinte.
Aceasta este prăbușirea în tăcere. Iar semnele ei sunt ușor de trecut cu vederea, mai ales de cei care par mereu bine.
1. Spui „sunt bine” mult prea des
Nu pentru că este adevărat, ci pentru că ți-e mai ușor să închizi conversația decât să deschizi sufletul. Ai obosit să explici ce simți.
2. Ești mereu disponibil pentru alții, dar absent pentru tine
Îi asculți, îi ajuți, îi susții, însă nevoile tale rămân ultimele pe listă. Ai învățat să te neglijezi cu o calmă disciplină.
3. Zâmbești, dar nu mai simți bucurie reală
Zâmbetul a devenit un mecanism de apărare. În interior e gol sau greu, dar exteriorul rămâne „funcțional”.
4. Te simți obosit/ă chiar și după odihnă
Nu este o oboseală a corpului, ci a sufletului. Dormi, dar nu te refaci. Te oprești, dar nu te liniștești.
5. Te izolezi fără să-ți dai seama
Nu pentru că nu-ți plac oamenii, ci pentru că nu mai ai energie să fii „prezent”. Tăcerea pare mai sigură decât explicațiile.
6. Simți că nimeni nu te vede cu adevărat
Ești înconjurat de oameni, dar te simți invizibil. Nu pentru că nu vorbești, ci pentru că nu mai știi cum să ceri ajutor.
